krakow-981521_1280

Se spune că atunci când nu ai activităţi, îţi faci, iar când ai prea multe îţi doreşti din nou să stai, să leneveşti, să nu mai faci nimic.

Acum fug după tramvai

A trecut o lună de când dimineţile nu au mai fost dimineţi târzii, în care leneveam în pat cu gândul ce o să mai fac ca să treacă timpul. S-au dus. Acum am dimineţi matinale, în care îmi doresc să nu mă mai dau jos din pat.

Timpul fuge şi fug şi eu cu el. Nu ştiu când trece, doar mă anunţă seara că a mai trecut încă o zi. Dacă înainte fugeam să prind autobuzul de 22 ca să mai am cu ce să ajung acasă, acum fug după tramvai (CFR-ul nostru doar că puţin mai modern care trece prin n sate) – nu care cumva să plece fără mine. Chiar dacă stau lângă staţie, totuşi am reuşit de câteva ori să îl fac să mă aştepte. Şi ca să vezi, când ajung în staţie, surpriză: îmi făcea cu mâna, în timp ce dădea colţul.

Mă întreb ce o crede proprietara când mă vede dimineaţa vuind prin faţa casei. În fine, vestea bună e că de cele mai multe ori îl prind. Drumul e lung, dar sunt obişnuită. Peisajul, superb. Doar că după o perioadă îl cam ştii pe de rost. Câteodată soarele îşi mai arată faţa şi atunci numai să stai să te uiţi pe geam şi ziua prinde contur.

De prin tramvai

„Tram-ul” e plin. Unii dorm buştean. La fiecare staţie tot mai mulţi calatori. Majoritatea elevi. Dar şi studenţi. Puţini adulţi. Câteodată recunoşti feţele. Doar îmbrăcămintea pare diferită şi diversă. La noi românii se pune atât de mult accent pe vestimentaţie, la ei nu. Lucrezi la birou, da, trebuie să te îmbraci la patru ace. Şi mai vezi aşa un domn, o doamnă. Însă majoritatea sunt creativi. Combină articolele sportive cu cele mai elegante bluze sau pantaloni. Blugii sunt cei mai la modă. Merg cu orice, mai ales cu pantofii cu toc.

E interesant. Se spune că nemţii sunt foarte precişi, le place să facă totul perfect. Mă întreb cu îmbrăcămintea de ce sunt aşa lejeri. Şi totuşi e bine. Dacă la noi alţii te critică după cum te îmbraci, dacă eşti sărac sau bogat, aici nu contează. Pot să se plimbe bancnotele de euro în portofel şi să te îmbraci ca acasă. La nemţi nu se potriveşte expresia „haina face pe om”, doar noi românii avem ce avem cu arătatul bine. Aici pot să zic că la capitolul îmbrăcăminte suntem puţin nemţi, ne place totul să fie perfect, numai să nu zică lumea că nu ştim să ne îmbrăcăm. Imediat arătăm cu degetul.

Urmează staţia din centru

Drumul continuă. Imediat sunt în oraş – că de, tot la sat am nimerit să locuiesc. Şi nu îmi pare rău. Urmează staţia din centru, unde cobor şi o iau la pas vreo 10 minute printre străduţe. Elevii deja încep să se adune pe lângă mine spre şcoli.

Ajung liniştită în clasă şi aştept ca şi ceilalţi colegi să îşi facă apariţia. Suntem vreo 15. De diferite naţionalităţi, aşa cum nimereşti la un curs de integrare. Spanioli, albanezi, unguri, mexicani, slovenieni, sirieni, croaţi. Şi bineînţeles românii noştri nu lipsesc. Irina ajunge şi ea şi începem din nou cele patru ore de germană.

Îmi amintesc că făceam la şcoală două ore de engleză sau franceză şi mi se părea mult, după patru ore numai germană ai în cap. Mai greu cu vorbitul. Dar până la urmă, pofta vine mâncând. Irina, profesoara e rusoaică. Gesticulează mult. De multe ori nu înţelegi cuvintele pe care le spune, dar din limbajul ei nonverbal înţelegi sensul şi nu ai cum să nu te prinzi despre ce e vorba. La ore e distracţie. Mingea de pluş zboară prin sală parcă jucăm Badminton. Mai greu când ajunge la tine, trebuie să ştii răspunsul. Dar şi aşa te mai ajută colegii. Timpul zboară repede. Imediat e ora de plecare. Câteodată starea de somnolenţa mă apucă şi abia aştept să ajung în staţie, să mă aşez pe scaun şi să aştept cu ochii închişi ca trenul să mă ducă acasă.

Când vremea e bună mai că mi-e ciudă că mă ia somnul. Nu îţi vine să stai în casă, să faci teme ca în clasa a cincea. Rememorez câteodată copilăria. Câteva teme, pe care le făceam la parterul blocului pe asfalt alături de o colegă, iar apoi fuga acasă. Lăsat ghiozdan şi ieşit afară la joacă. Niciun stres, nicio problemă la care să te gândeşti. Dulce copilărie. Iar un paradox. Când eşti mic, îţi doreşti să fii mare, să fii tu cel mai tare, să ai tu autoritate şi toate cele. Când eşti mare, îţi doreşti din nou să fii copil.

Oricum ar fi, viaţa trece. Timpul fuge. Ajungem la 20 şi ceva de ani, ne uităm în urmă şi vedem cât de multe lucruri s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Am ajuns într-o ţară în care nu visam vreodată că voi ajunge. M-am căsătorit cu un bărbat la care niciodată nu m-am gândit. Şi învăţ o limbă care îmi displăcea.

Totuşi, acum germana nu mai e aşa de rea şi nici aşa de imposibilă. E şi ea o limbă străină. Doar atât.

 

Citeşte şi:

Şcoală. Germania. Coincidenţe.

Provocările începuturilor

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s