Amintiri…

Stau şi privesc în urmă cu nostalgie. Ce timp, ce vremuri! Îmi amintesc de zilele în care am promis că Te voi urma toată viaţa, momente în care am declarat cu gura mea că nu voi da înapoi indiferent de circumstanţe. Privesc în urmă şi văd speranţa, viaţa pe care Tu mi-ai dat-o.

Văd bucuria mântuirii primită în clipa în care nu credeam că mai există iubire şi iertare. Privesc cu întristare, pentru că văd copilul abia născut şi bucuria pe care el o emana atunci când l-ai cuprins în braţe, dar care acum s-a pierdut în lumea de necaz.

Unde eşti bucurie? Unde eşti credinţă, nădejde, speranţă? Mă gândesc cu groază că cineva, demult, te-a aruncat ca o cârpă la gunoi şi că timpul te-a făcut să dispari sub osânda putrezirii.

Am promis că nu mă voi lepăda, că nu voi da înapoi. Dar Doamne, am putut oare să împlinesc aceste făgăduinţe? Oare nu m-am oprit din alergare? Oare nu am spus: Stop! Nu mai pot să merg înainte?

Doamne ce mare eşti Tu! Tu vezi totul, vezi inima şi viaţa mea, vezi că nu e aşa cum ai vrea Tu să fie. Vezi că de atâtea ori am cârtit şi am spus: “De ajuns, nu mai pot!”, în loc să mă gândesc şi să-mi reamintesc că nu m-ai chemat la o viaţă fericită pe acest pământ, ci la suferinţă şi necaz. Mi-ai promis fericire, însă nu pentru aici, ci pentru veşnicia care mă aşteaptă. Şi până acolo e cale lungă. O cale anevoioasă, pe care merg puţini oameni, aceia care doresc să se întâlnească într-o zi cu Tine şi care nu duc o viaţă bună aici pe pământ, ci se luptă să rămână în picioare.

Aş vrea să pot opri timpul în loc, să repar ce am greşit, să investesc timpul pierdut în lucrurile care merită cu adevărat, să spun ce n-am spus, să tac în loc să vorbesc, să ascult în loc să mă gândesc la altceva, să fiu atentă atunci când am zăcut indiferentă la nevoile celor din jur, să iert când cineva mi-a greşit, să iubesc când am osândit, să înţeleg când am judecat, să lupt când eram în mijlocul furtunii şi renunţasem. Dar ştiu că nu se poate.

Zilele care s-au dus nu se mai întorc. De aceea azi, mă opresc din nou din alergare, dar nu pentru a pune punct, ci pentru a adăuga câteva puncte…Stau şi mă întreb cât am făcut pentru Tine şi cât pentru lume! Cât m-am ostenit pentru ca Tu să fii proslăvit prin viaţă mea şi cât am dat prilej celui rău să se folosească de mine?

Doamne, nu sunt vrednică să stau înaintea Ta, dar vin cu puţina credinţă pe care o am înaintea Ta şi îţi cer puterea să îmi continui alergarea cu Tine şi numai cu Tine.

Ştiu că cel rău nu stă degeaba şi lupta va fi aprigă, dar fără Tine nici nu îmi pot imagina viaţa. Ajută-mă să mă întorc Acasă, acolo unde Tu mă aştepţi. Ajută-mă să nu mă pierd în lumea de durere, ci ridică-mă din nou pe stânca pe care singură nu pot ajunge!

Dă-mi credinţa care poate muta munţii ce îmi par acum neclintiţi, credinţa care vede soarele din spatele norilor, credinţa pe care numai Tu o poţi da!

Şi atunci ştiu că nu ţărâna din mine te va lăuda, ci făptura minunată pe care Tu ai rezidit-o şi ai înfrumuseţat-o prin dragostea Ta!

(Articol publicat în Revista Respiro)