De-a lungul timpului, mi-am dat seama sau poate că am şi citit ce alţii au scris – şi le dau dreptate, că Dumnezeu nu intră cu bocancii în viaţa ta. Mai întâi sună la telefon, îşi face o programare, bate la uşă, dacă vrei îi deschizi şi tot aşa.
Continue reading “Dumnezeu şi cei 7 ani de acasă”
Zilele trec repede când eşti căsătorit. Parcă treceau mai greu când eram doar prieteni. Timpul ţinea cu noi. Nu ştiam eu ce binecuvântare avea să dea peste mine când l-am văzut prima dată. Înalt. Ochi albaştri sau verzi – depinde de lumină – blond, exact cum ne spuneam noi fetele „al meu o să fie aşa sau aşa” – gaşca din adolescenţă ştie de ce. Cărţile astea cu poveşti de dragoste sunt de vină.
“Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat. Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.”[1]
Deseori Dumnezeu ne pune la încercare curajul de a-I cere lucruri mari. Recent, am auzit un gând al unui tânăr creştin: tindem să îl facem pe Dumnezeu atât de mic, uitând că El poate totul şi că nimic nu-I poate sta împotrivă.
„Să nu vă pară rău de ceea ce veţi lăsa; căci tot ce este mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi”[1].
În urmă cu trei luni mă gândeam la tot ce aveam să las în urmă: biserică, familie, prieteni etc. Nu eram sigură de decizia mea, însă Dumnezeu parcă îmi spunea să merg înainte fără să mă gândesc prea mult la ce aveam să renunţ. Mă mutam în alt oraş, cu oameni necunoscuţi, un loc complet străin.
Stau şi privesc în urmă cu nostalgie. Ce timp, ce vremuri! Îmi amintesc de zilele în care am promis că Te voi urma toată viaţa, momente în care am declarat cu gura mea că nu voi da înapoi indiferent de circumstanţe. Privesc în urmă şi văd speranţa, viaţa pe care Tu mi-ai dat-o.
Antonia Stupar 