Zilele trec repede când eşti căsătorit. Parcă treceau mai greu când eram doar prieteni. Timpul ţinea cu noi. Nu ştiam eu ce binecuvântare avea să dea peste mine când l-am văzut prima dată. Înalt. Ochi albaştri sau verzi – depinde de lumină – blond, exact cum ne spuneam noi fetele „al meu o să fie aşa sau aşa” – gaşca din adolescenţă ştie de ce. Cărţile astea cu poveşti de dragoste sunt de vină.
Nu ţineam neapărat la lista mea. Şi ghici ce. După ce l-am analizat din cap până în picioare, de la mâini la gesturi, de la inimă la minte şi tot tacâmul, lista aia s-a cam împlinit. Bineînţeles, nu e perfect. Cine e?
Dar el e binecuvântarea mea. Mă rugasem pentru el. Însă nu ştiam când o să apară. Şi tare îmi doream să nu îl ratez. Îmi doream să fie unul şi cel mai bun, nu să umblu ca o gâzuliţă din floare în floare. Voiam floarea potrivită pentru mine. Şi este. De la prima întâlnire au trecut, nici nu mai ştiu, vreo 3 ani luna asta se împlinesc. Însă parcă a fost ieri.
Ne-am sâcâit unul pe altul, am râs, am sărbătorit, am plâns, am povestit ore întregi la telefon – câteodată cu bateria goală. Am făcut posibilă o relaţie aparent imposibilă. O relaţie la 600 km. Din auzite nu era o relaţie pe care să mi-o doresc, dar ce să te faci cu promisiunea lui Dumnezeu că totul va fi bine? Nu ai decât să îngenunchezi şi să mergi prin credinţă.
Şi am trăit. Sau cel puţin am încercat să mă agăţ cât am putut de promisiune atunci când mintea îmi spunea altceva. Cel mai frumos lucru atunci când alegi să te încrezi în Dumnezeu, e să vezi rezultatul. Să vezi că Dumnezeu chiar se ţine de cuvânt.
Azi împlinim două luni de când DA-ul nostru a fost da şi hotărât. Se spune bine că în timp dragostea pentru celălalt creşte. Dacă la început iubirea era ca un copilaş, acum, după multe experienţe împreună, creşte pe zi ce trece.
Dumnezeu a fost acolo când am ales data nunţii. Ştia exact ce zi să alegem pentru ca să fie perfectă. Ştia când am ales toate detaliile pentru nuntă. Nu a fost uşor, însă uşile se deschid când te aştepţi cel mai puţin. Mi-am dorit o astfel de viaţă. Să vezi la fiecare colţ intervenţia lui Dumnezeu şi modul Lui de călăuzire. Şi pot să zic că am viaţa asta. Ar fi multe de spus, însă ce îmi amintesc azi e că oridecâteori alegi să îi mai ceri părerea şi lui Dumnezeu – care până la urmă ne ştie mai bine decât ne ştim noi – experimentezi minuni. Minuni care se ţin lanţ toată viaţa.
Vezi şi Când Dumnezeu trasează drumul
Antonia Stupar 